Pronia şi iubirea lui Dumnezeu

''Îngerul Mihail, pentru că nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu de a lua sufletul unei femei sărmane, care născuse două fetițe, a fost pedepsit să locuiască pe pământ, în chip de om, până ce va afla răspunsul la trei întrebări:

1) Ce este înlăuntrul oamenilor?

2) Ce nu știe omul?

3) Cum trăiesc oamenii?

Astfel, s-a pomenit deodată singur și gol în mijlocul drumului, într-un sat.

A trecut pe lângă el un om, care s-a milostivit, la acoperit și l-a luat la el. Acesta era un cizmar, numit Simion.

Când l-a dus acasă, nevastă-sa a început să-l certe, dar la urmă i s-a făcut milă de Mihail și le-a dat să mănânce. Mihail a zâmbit. Într-o seară a venit un om să comande niște ghete.

- Să mi le lucrezi bine, ca să mă țină un an de zile! Mihail a zâmbit a doua oară.

Peste vreo șase ani a venit o femeie cu două copile. A povestit că sunt orfane și că le crește ea și le iubește ca pe ochii din cap. Mihail a zâmbit a treia oară.

Atunci Simion l-a întrebat:

- Mihai, de ce, de când ești la noi, ai zâmbit doar de trei ori?

Atunci Mihail le-a povestit cine este și le-a dezlegat și sensul celor trei întrebări:

- Când am venit pe pământ și mi-era frig și foame, nu știam ce voi face. Atunci ai venit tu și m-ai acoperit și m-ai luat acasă. Aici, femeia ta s-a necăjit că m-ai adus, dar când i-ai pomenit de Dumnezeu, s-a luminat și ne-a dat să mâncăm. Atunci am înțeles prima întrebare: înlăuntrul omului este dragostea, și am zâmbit. După un an de zile a venit omul acela și a comandat ghetele. Dar noaptea a murit. Atunci am înțeles ce nu-i e dat omului să știe: cât trăiește.
În sfârșit, după șase ani, a venit femeia cu copilele orfane: le-am recunoscut. Erau fetițele femeii căreia nu voisem să-i iau sufletul. Atunci am găsit răspunsul și la cea de-a treia întrebare: cum trăiesc oamenii. Toți cei care trăiesc, nu trăiesc numai prin ei, ci pentru că dragostea trăiește în om. Cel care trăiește în dragoste, trăiește în Dumnezeu și Dumnezeu trăiește în el.
Căci Dumnezeu este dragoste.
Și, Mihail, în vâlvătaie de foc, se ridică la cer."(Ioan Danci)

Mesaj de la Ingeri

"Cum pot sa intru in comunicare cu Cerul, cu Ingerii? De ce oare nu simt vibratiile lor inalte? NOI suntem langa fiecare dintre voi clipa de clipa de o eternitate pentru eternitate. Nu trebuie sa va indoiti de ceea ce simtiti cu privire la NOI. Uneori ego-ul va spune ca ceea ce simtiti nu poate fi decat o iluzie si atunci va opriti dezamagiti si nu mai incercati sa-l invingeti. NOI venim cu BUCURIA curata, cu IUBIREA neconditionata, cu PURITATEA si cu FORŢA. Atunci cand te invaluie o BUCURIE fara margini inseamna ca NOI iti spunem ca te iubim si ca te tinem in brate. De fiecare data cand IUBEŞTI cu toata fiinta ta in mod neconditionat inseamna ca duci mai departe mesajul Divinitatii. Atunci cand in ciuda obstacolelor te ridici si cu bucurie continui drumul inseamna ca ai auzit indemnul nostru. Cand FORŢA de a face Bine se ridica in tine inseamna ca esti recunoscatoare VIEŢII si DIVINITĂŢII. Cate un mesaj primesti in fiecare zi. Descopera-l prin constientizare! Nu esti nici oarba si nici surda ci esti mai putin atenta. Atentia este o lectie a voastra care trebuie s-o invatati. Tu ai totul in tine. Esti o particica din Divinitate. Sufletul tau aude Cerul numai ca trebuie sa constientizezi acest lucru. Multa iubire te inconjoara. Stele de Lumina Divina se aprind in jurul tau. Tu esti un Soare ce da celor din jur IUBIREA . Te iubim! INGERII" www.angeltherapy.ro

Iata ce vor Ingerii sa stim....Citire cu cartile oracol: Calauzire zilnica de la Ingerii tai

1. Tema generala: Trebuie sa urmam anumiti pasi inainte ca rugaciunea sa fie implinita.Ingerii ne spun ca acum este momentul cel mai potrivit pentru a trece la actiune. Ei ne vor calauzi de-a lungul drumului. Uneori nu este atat de important modul in care abordam o situatie, ci faptul ca punem intentie, energie si actiune in manifestarea dorintelor noastre. Dupa ce am facut primul pas in directia rezultatului dorit, Universul ne da ajutor suplimentar. Este timpul sa actionam acum, sa luam o hotarare. Situatia va evolua bine daca nu amanam. Orice blocaj din trecut a aparut deoarece momentul ales nu a fost potrivit.

2.Blocaje posibile: Avem nevoie de mai multe cai de exprimare creatoare. Ingerii ne calauzesc sa cautam astfel de cai la locul de munca si acasa. De exemplu, sa scriem, sa cantam, sa pictam, sa coasem, sa redecoram ori sa practicam unele mestesuguri. Nu conteaza daca mestesugul poate constitui o oferta de piata. Ceea ce este imoprtant este sa permitem artistului din noi sa se bucure de libertatea de exprimare. Est timpul sa lucram la un proiect important pe care il tot amanam. Daca simtim nevoia, putem urma un curs de creatie, de exemplu de fotografie sau dans. Misiunea personala si o cariera insemnata se vor manifeta prin cai creatoare, inimaginabile acum, deci sa nu ne facem griji in legatura cu misiunea personala. Sa continuam tot asa!

3.Vindecarea blocajelor: "Putem  sa o facem!" sa avem incredere ca detinem toate ingredientele necesare pentru implinirea misiunii pe care o avem. Desi s-ar putea sa nu intelegem pe deplin cum sa indeplinim aceasta sarcina, este necesar sa avem incredere ca vom fi calauziti in continuare. Cu cat vom reusi sa depersonalizam mai mult aceasta misiune, stiind ca nu e vorba de tine, de mine, de noi, cu atat mai bine. Sa nu ascultam vocea care intreaba:"Cine, eu?". Suntem vrednici, pentru ca suntem fii perfecti ai Creatorului si Ingerii ne vor insoti la  fiecare pas in parte. Sa lasam grijile si preocuparile in seama lui Dumnezeu si a Ingerilor. Sa avem incredere ca iubirea si intelepciunea lui Dumnezeu lucreaza prin noi. Sa cerem Ingerilor sa ne intareasca credinta. Sa avem incredere ca iubirea si intelepciunea lui Dumnezeu lucreaza pentru noi.

4.Rezultat probabil: Este timpul sa cerem ajutor Ingerilor ceva mai des. Ingerii ne pot ajutain orice domeniu al vietii, inclusiv sa ne dea idei, curaj, credinta, incredere si claritate. De aemenea, ne pot ajuta cu toate materialele de care avem nevoie, cum ar fi: bani, timp, sanatate si vitalitate. Sa cerem tot ce avem nevoie.In loc sa ne plangem, sa cerem ajutor. Sa cerem oameilor din viata noastra sa ne ajute, sau sa ne asiste. Sa cerem ajutor Ingerilor pentru orice aspect, indiferent cat de mare sau mic, de important sau putin important.

Asa este acum si aici!

https://plus.google.com/u/0/b/115496581901895883635/115496581901895883635/posts

CORPURILE SUBTILE ALE OMULUI

                                                             

            „Omul este alcătuit din mai multe corpuri sbtile. Acesta este un mare adevăr pe care, din păcate oamenii nu reuşesc să îl înţeleagă în complexitatea lui. Sănătatea precară existentă în prezent la majoritatea oamenilor este consecinţa necunoaşterii şi neglijării corpurilor subtile.

            Corpul eteric

Corpul eteric este corpul vitalităţii şi al memoriei şi este sensibil la gândurile şi emoţiile noastre, atât pozitive cât şi negative. Boala sau slăbiciunea apar mai întâi în corpul eteric şi apoi se infiltrează în corpul fizic încetul cu încetul. Echilibrarea, armonizarea şi revitalizarea corpului fizic încep în corpul eteric şi, gradat, se manifestă în corpul fizic.

            Corpul eteric se află într-o comunicare constată cu corpul elemental, cu mintea inconştientă profundă, care susţine şi revitalizează glandele, ţesuturile, organele şi celulele, deasemenea controlează sistemul digestiv şi procesul asimilării aerului, apei şi mâncării pe care o ingerăm, funcţii cărora le-am acordat o atenţie specială doar dacă eram în suferinţă.

            Aceşti „îngrijitori” ai corpului se străduiesc, în mod constant, să repare stricăciunile cauzate de gândurile negative, de dependenţele sau viciile noastre şi de modurile nesănătoase de a trăi, până în momentul în care forţa vitală de viaţă este slăbită atât de mult şi ne aflăm mult în afara echilibrului, încât apare boala şi uneori moartea prematură a corpului fizic.

            Corpul mental

Mintea controlează creierul şi creierul este extensia Minţii Divine. Ca fiinţe umane, prin folosirea puterii creierului nostru, avem acces la intelingenţa infinită a Conştiinţei Creatorului.

Mintea reprezintă trinitatea conştiinţei, ce constă din:

Mintea conştientă, care este compusă din emisfera dreaptă intuitivă, creativă şi din emisfera stângă a gândirii liniare, analitice. Tatăl Divin radiază predominant calităţile şi aspectele creierului stâng şi creierului drept este influenţat mai mult de aspectele calităţii Mamei Divine.

            Mintea subconştinetă, care înregistrează şi stochează tot ce experimentăm: ce vem, auzim, gândim şi simţim din punct de vedere emoţional. Mintea subconştientă ia orice ad literam şi nu are importanţă dacă am experimentat un eveniment sau doar l-am imaginat în mod intens, mintea subconştintă îl ia ca pe un fapt. De aceea este atât de important  să schimbăm evenimentele trecute, negative, epuizante în amintiri pozitive. Gândurile şi intenţiile rezonează cu frecvenţe specifice şi prin schimbarea tiparelor de frecvenţă pe care le proiectăm, prin folosirea puterii voinţei şi prin efort conştient, putem crea viaţă, sănătate fizică şi circumstanţele pe care le dorim, putând să-i ajutăm pe cei din jurul nostru să facă acelaşi lucru.

            Mintea supraconştinetă. Pe măsură ce ne curăţăm blocajele şi distorsiunile, mintea supraconştientă va avea acces direct la fluxul de înţelepciune din Mintea Divină. Corpul mental sau al gândirii constituie începutul a tot ce este creat în tărâmul fizic. Putem avea, putem deveni orice ne putem imagina. Înainte de a crea trebuie ca mai întâi să ne imaginăm ceva în minte. Accesând magazia cosmică a înţelepciunii Divine, mintea subconştientă se va transforma în minte conştientă.

            Ca fiinţe umane, noi desfăşurăm activitatea în stratul abstract al mentalului, în materia acestuia. Aici, noi observăm lumea exterioară prin intermediul corpurilor noastre, adică o sesizăm cu ajutorul organelor noastre de simţ. Din imaginile create astfel putem deduce esenţa lucrurilor, aceste deducţii sunt idei, au o natură abstractă.

            Cu ajutorul voinţei, noi proiectăm aceste idei prin mentalul nostru, iar în mental ele iau o formă concretă ca forme-gând, adunându-şi din stratul mentalului concret materia mentală necesară.

            Apoi, această formă-gând  va prelua şi materia afectivă din stratul emoţional, iar cu ajutorul ei se va întări. Astfel vom obţine o formă-gând compusă, care e capabilă să acţioneze asupra creierului eteric şi să conducă forţa vitală prin centrii nervoşi necesari şi prin nervi, către nervii motori, astfel luând naştere acţiiunea, fapta.

            Dacă gândurile noastre sunt pline de frică, îngrijorare, probleme, atunci efectul lor asupra dezvoltării sufleteşti va fi negativ. Dacă avem o problemă sau suntem supăraţi, atunci corpul nostru subtil va fi plin de vârtejuri. Acest efort îngreunează eforturile omului în orice încercare a sa de a scăpa de probleme, de supărări. Mai mult, aceste stări ne conduc la separarea de fiinţa profundă şi de lumea înconjurătoare.

            Dacă cineva crează o formă – gând, fie ea creatoare, fie distrugătoare, de natură pozitivă sau negativă, şi o trimite în univers, atunci acea formă-gând îşi termină activitatea, ea se va întoarce la creatorul ei, purtând cu ea urme de neşters ale drumului său; reuşitele sau nereuşitele formei-gând sunt păstrate în atomii negativi ai eterului, care este un fel de jurnal al vieţii omului, cu gândurile, sentimentele, dorinţele, intenţiile, vorbele, faptele sale. Jurnalul acesta reprezintă baza karmică a unui viitor mai apropiat sau mai îndepăratat.

            Gândurile negative, distrugătoare, de pildă teama, îngrijorarea, anxietatea, slăbesc sistemul imunitar al corpului fizic, iar acest lucru poate provoca apariţia diferitelor boli.

            Acei oameni care zâmbesc des, sunt plini de voie bună,  care rar au gânduri  negative, îşi păstrează vitalitatea, sunt plini de viaţă şi au o sănătate mult mai bună faţă de cei din categoria opusă.

            Dacă gândurile noastre sunt pline de iubire, intenţii bune, dorinţă de a ajuta, dăruire, atunci vom provoca şi vom aduce spre persoana noastră aceleaşi tipuri de ganduri şi-i vom atrage către noi pe aceşti oameni.

            Putem concluziona că, datorită gândirii abstracte, omul poate ajunge acolo încât să se ridice deasupra problemelor zilnice ale lumii materiale şi astfel să intre mai uşor în legătură cu lumile mai înalte.

            Dacă avem grijă ca în gândurile noastre să păstrăm optimismul, veselia, dorinţa de bine, înţelegerea, dorinţa de a ajuta, slujirea altora, atunci aceste gânduri vor colora viaţa noastră şi starea de spirit. Sănătatea şi bunăstarea depind în mare măsură de acest lucru.

            Corpul emoţional

            Emoţiile reprezintă combustibilul şi forţa activatoare necesară ca să aducă în formă manifestată viziunile, dorinţele, gândurile noastre. Emoţiile pozitive, concentrate sunt esenţiale pentru a ne energiza şi activa dorinţele, visele şi manifestările pe care le-am pus în mişcare prin procesele de gândire. Trebuie să învăţăm să ne afirmăm în mod clar intenţia şi apoi să creăm o imagine care nu oscilează, direcţionând gândurile spre un rezultat dorit. Atunci când ne lăsăm influenţaţi de comportamentul negativ sau gandurile altora, reducem eficienţa de creatori ai acţiunilor pozitive şi armonioase.

            E necesar să analizăm şi să descoperim cum ne conduc şi ne controlează emoţiile prin dorinţe, nevoi şi, de asemenea, trebuie să ne analizăm cât mai profund motivaţiile.

            La început, corpul emoţional a fost infuzat şi iradiat cu iubire necondiţionată a naturii noastre divine. În timp vibraţiile iubirii condiţionate au început să se manifeste în corpul uman: din amestecul iubirii şi fricii toate celelalte sentimente emoţionale negative au apărut şi s-au amplificat.

            Unificarea corpurilor emoţional şi mental sau învăţarea folosirii inteligenţei emoţionale determină echilibrul dintre cele două corpuri, prin înţelegerea şi identificarea forţelor conducătoare ce se află în spatele acţiunilor noastre. Înţelegând modul în care acţionează legile universale, vom realiza că este spre binele nostru cel  mai înalt să ne armonizăm voinţa individuală cu voinţa divină.

            Pentru a echilibra câmpul mental şi emoţional, trebuie să învăţăm să ne bizuim pe intuiţia noastră, să integrăm adevărurile cele mai înalte pe care le experimentăm în căutarea noastră spirituală. Este important ca aceste adevăruri să fie validate prin intermediul sufletului nostru şi apoi să ne străduim să trăim după acele adevăruri.

            Spiritul

            Spiritul este acea parte spirituală ce conţine un sâmbure de Divinitate pe care Dumnezeu l-a dăruit fiecărui om şi prin care acesta poate să-şi manifeste libertatea şi forţa de creaţie. Acesta este un loc în care nu au acces dorinţele, simţămintele, gândurile, nevoile, unde nu pot pătrunde aşteptările, pretenţiile, judecăţile sau condamnările oamenilor. Este spaţiul unde suntem cu totul noi înşine şi ne simţim într-adevăr liberi, unde nimeni nu ne poate răni, unde suntem sănătoşi şi întregi. Este spaţiul în care Dumnezeu însuşi locuieşte în noi.

            Când Spiritul va inunda natura noastră emoţională, iubirea va tempera emoţiile şi, deşi  încă vom avea natură umană, vom învăţa să devenim detaşaţi şi să înţelegem evenimentele prin prisma umană şi divină în acelaşi timp. Scopul nostru este să integrăm corpurile noastre spirirtual, mental, emoţional şi fizic, ajungând astfel să trăim într-o stare înaltă a conştiinţei şi să experimentăm multiplele faţete ale Divinităţii.”

fragment din cartea: Ingeri, Suflet, Vindecare de Felicia Tonita

Ingerul Pazitor

Îngerul păzitor este cel care ne inspiră, ne ghidează, ne apără în mod tainic. Principala  misiune legată de fiinţa umană pe care o protejează este de a o îndruma spre lumina şi eternitatea lui Dumnezeu.
În funcţie de nivelul spiritual, omul are un înger păzitor care aparţine uneia din cele 9 ordine angelice (serafimi, heruvimi, tronuri, domnii, virtuţi, stăpâniri, întâietori, arhangheli sau îngeri). Protectorul aparţine Serafimilor doar în cazul celor care au venit pe lume cu un nivel de îndumnezeire extraordinar de elevat. Cei care au de îndeplinit misiuni eroice sunt îndrumaţi de îngeri păzitori dintre Stăpâniri sau Virtuţi. Majoritatea fiinţelor umane însă au păzitori din ordinul cel mai apropiat de planul fizic, îngerii.
Atunci când fiinţa pe care o au în pază se orientează cu tot sufletul şi cu toată fermitatea către Dumnezeu, bucuria lor este imensă. În astfel de cazuri tot mai mulţi îngeri din ordinele superioare se alătură îngerului păzitor. E de la sine înţeles că o persoană poate avea astfel nu unul, ci mai mulţi îngeri păzitori, pentru că atunci când atinge stadiul ultim de desăvârşire, toţi îngerii de lumină ai creaţiei vin să îi dea sprijin în acţiunile ei spirituale. Înmulţirea îngerilor păzitori direct proporţional cu nivelul nostru de evoluţie spirituală este normală, deoarece cu cât ne apropiem de Absolut, de Dumnezeu, testele şi încercările la care suntem supuşi sunt tot mai dificile.

Fiecare înger păzitor este diferit de oricare alt înger păzitor, aşa cum noi oamenii, suntem unici, fiecare, în felul nostru. Existând o legătură aparte între noi şi înger, legătură din iubire pură şi sublimă, necondiţionată, noi vom dobândi în mod empatic, diferite caracteristici sau înzestrări spirituale ale lui.
Orice aspect spiritual ne dorim, orice calitate vrem să o dezvoltăm în noi, rugând-l pe înger să ne ajute în dobândirea ei, ea devine astfel în scurt timp realitate. Aceasta dacă ne rugăm plini de credinţă, dezvoltând totodată suficient discernământ astfel încât să ştim ce ne este necesar spre a reuşi în misiunea pe care o avem de îndeplinit în viaţă. Fiindcă fiecare fiinţă umană se naşte spre a realiza un anumit lucru, spre a accede la un anumit nivel al evoluţiei spirituale, spre a ajuta umanitatea într-un anumit aspect. În concluzie, fiecare are o menire pe care trebuie să o realizeze. Spre a deveni conştienţi de aceasta, un foarte bun ajutor îl putem primi din partea îngerului nostru păzitor, care, trezindu-ne sufletul şi luminându-ne mintea, ne face mai conştienţi asupra întregii vieţi, în ansamblul ei, revelându-ne motivul pentru care ne găsim într-un anumit moment, într-un anumit loc, adică aici şi acum.

În cele ce urmează, vom prezenta principalele funcţii pe care le îndeplineşte un înger păzitor.

1. Prima şi cea mai evidentă este aceea de protector, de păzitor. În Acatistul Îngerului păzitor se spune: ”Sfinte îngere, cel ce eşti ales de Domnul Dumnezeu spre paza sufletului meu, apără-mă de duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, izbăveşte-mă de toate nevoile şi necazurile.”

2. O altă funcţie a îngerului păzitor este cea de călăuză, de ghid spiritual care înalţă şi revelează pentru cel în cauză lumina lui Dumnezeu, putând aduce clipa de iluminare. Cităm din Acatist:
“Cel ce înflăcărezi inima mea cu dragostea de Dumnezeu;
Cel ce umpli casa sufletului meu cu iubirea lui Dumnezeu,
Cel ce mă povăţuieşti să cer susţinerea harului Sfântului Duh.”

3. Există numeroase cazuri în care boli considerate incurabile au fost îndepărtate cu ajutorul îngerului păzitor. Rugăciunile spuse din inimă, credinţa şi dăruirea din tot  sufletul şi în mod  necondiţionat către Dumnezeu trezesc energii misterioase, prin care îngerii pot acţiona aducând însănătoşire. Aceasta e o altă funcţie a îngerului păzitor: aceea de vindecător, prin lumină şi iubire, a trupului şi a sufletului celui pe care-l ocroteşte.

4. O altă funcţie esenţială a îngerilor păzitori este aceea de luptători în slujba binelui divin. Ei îndepărtează de la noi răul acţionând plini de curaj şi încredere acolo unde este injustiţie, aducând atât în împrejurările exterioare cât şi în interiorul nostru predominanţa binelui.
“Cel ce cu puternicul acoperământ al aripilor tale mă aperi;
Cel ce pururea stai lângă mine cu sabia ta de foc;
Cel care împotriva puterilor întunericului în luptă mă ajuţi.”

5. Datorită protecţiei îngerului păzitor putem prevedea clipe de cotitură ale existenţei noastre spre a le trece apoi mai uşor şi chiar mai mult, el, îngerul, ne face atenţi asupra marii treceri, de la acest plan fizic, în tărâmul spiritual.
Descoperim astfel că îngerul păzitor ne preia de la Îngerul naşterii şi ne este alături până când, la rândul lui, ne încredinţează Îngerului morţii. O altă funcţie a îngerului păzitor este deci cea de protector al marii treceri.

6. O altă funcţie a îngerului păzitor este cea de a exorciza, îndepărtând de la noi orice duh necurat. Astfel, în Acatist se spune:
“Pururea îmi apari, Sfinte Îngere, ca un zid puternic împotriva vrăşmaşilor mei celor răi şi vicleni, care caută pieirea mea şi care-mi tentează sufletul cu uitarea de sine.
Bucură-te, că poţi să mă izbăveşti de orice răutate şi din toate cursele diavoleşti;
Că mă întăreşti în credinţă şi mă fereşti de îndoieli.”
Strâns legat de această funcţie a îngerilor de a exorciza este Arhanghelul Mihail care ara drept misiune şi reuşeşte întotdeauna să-şi înfrângă duşmanul cel întunecat, pe Satana.

7. Altă funcţie de bază a îngerilor păzitori este cea de învăţători –sfătuitori. Cităm din Acatist:
“Ajută-mă, dar neadormitul meu păzitor, ca să-mi umplu vasul sufletului meu cu untdelemnul faptelor bune, şi mai mult, cu compasiunea şi smerenia.
Bucură-te, tu, cel ce pururea mă inspiri să-l am în mintea mea numai pe Domnul Dumnezeu;
Cel ce învii în inima mea porunca dragostei pentru Domnul meu cel Preabun;
Cel ce mă îndemni să-l iubesc pe aproapele meu cu o adevărată dragoste.”

8. Alt rol al îngerilor este acela de a ne purifica prin acordarea graţiei atunci când inima noastră se îndreaptă fierbinte către Dumnezeu. Îngerii păzitori sunt cei care cheamă Graţia Divină să se reverse asupra fiinţei noastre.

9. O altă funcţie a îngerului păzitor este aceea de prieten, am putea spune chiar cel mai drag şi mai apropiat prieten al celui pe care îl are în grijă. Iubirea îngerului pentru om este limpede, pură, puternică, constantă, nu e supusă unor suişuri şi coborâşuri, nici relaxării,  uitării sau infidelităţii cum se petrece în prieteniile lumeşti. Iubirea îngerului păzitor derivă din iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, este deci parte din această iubire divină.

Sursa material : http://www.angelinspir.ro

despre SPIRITELE NATURII Elfi, Gnomi, Silfe si alte spirite tainice ale naturii

Daca nu o cunoasteti pe Lidia Barsan va incit prin aceste pagini si sper ca va vor incanta suficient cat sa doriti a cunoaste mai mult :

"Ce este viata?"
Viata este mult mai frumoasa, mai plina de incantare, mai bogata in iubire si intelepciune decat putem crede si imagina. Mintea noastra, mai degraba rationala decat intuitiva, a uitat sa inteleaga graiul fermecator al Pomilor, Pasarilor, Fluturilor, Pajistilor pline de iarba si flori. Nu mai credem in existenta Zanelor, Spiritelor Padurilor, a Elfilor jucausi sau al Ondinelor nemaipomenit de frumoase. Ni se pare ca suntem sigurele Fiinte inteligente de pe Planeta, singurii care avem dreptul sa iubim si sa tanjim dupa iubire. 
Despre Spiritele Naturii si existenta lor, ne vorbesc toate Povestile Lumii, Legendele strabune, cei care le vad, le simt, le aud, le inteleg si care, mai ales, le iubesc si le respecta. Tocmai despre aceste Fiinte de Lumina, va vom povesti in cele ce urmeaza. Trebuie sa fim constienti ca dincolo de ceea ce vedem, atingem si pipaim cu simturile fizice, se mai afla ceva care merita atentia noastra. Este un chip al Lumii care se afla in spatele chipului stiut de noi. Este un Mister al Vietii, care nu este ascuns decat celui care refuza explorarea, celui care se limiteaza prin ratiune, ignorand ca poseda si alte instrumente prin care poate cunoaste si colabora.
Secretul Creatorului se afla dincolo de granitele pe care singuri ni le impunem. 
E suficient doar sa privim cu iubire tot ceea ce ne inconjoara! 
Sa privim in inima noastra! Sa privim cu bunavointa, asteptand, fara macar sa cerem, ca Cerurile sa se deschida de la sine si Ingerii lor sa ne vorbeasca prin revelatie si iluminare.
Atunci vom sesiza ca in spatele fiecarei existente se afla un glas, o Constiinta. 
Va vor vorbi Vantul si Ploaia, va va vorbi Pamantul, pe care astazi il calcam, ne vor vorbi Pajistile cu flori si Arborii cu frunzis frematator si Stelele noptii, deopotriva. 
Vom intelege ce ne spun Pasarile care ciripesc in umbra Padurilor, vom intelege astfel, sunetul Zapezii care cade si vom simti ce inseamna sa ne minunam si sa ne incantam in mijlocul unei atat de frumoase Creatii. 
Ca sa intelegem Natura si sa putem comunica cu ea, trebuie sa acceptam ca este plina de Inteligenta, ca are nivele de Constiinta, asemanatoare cu ale noastre, ca are capacitate de a iubi si ca are nevoie de iubire si compasiune. 
Nici nu ar putea fi altfel, daca ne gandim ca este Opera Creatorului, care a pus o parte din Sine, in fiecare element al Vietii, inzestrandu- l cu toate valorile Sale. 
Natura inseamna tot ce exista, indiferent de regnul din care face parte: mineral, vegetal, animal, uman, indiferent daca este inger, planeta sau galaxie. Viata pulseaza pretutindeni. In momentul in care inima noastra universala va accepta sa comunice, vom incepe sa intelegem ce spun Pomii si Florile, Norii si Vantul, Zapezile care cad si Pasarile care trec pe Cer. Vom intelege graiul Stancilor si al Muntilor, vom putea asculta sfaturile inteleptelor Ape si vom comunica cu Stelele.
Spiritele creatiei
Ca sa intelegeti rosturile Naturii, trebuie sa faceti cunostinta, mai intai, cu Marile Entitati de Lumina, care guverneaza cele cinci Spirite, guvernatoare ale elementelor primordiale, prin care s-a definit Creatia: Spiritul Pamantului, Spiritul Apei, Spiritul Aerului, Spiritul Focului si Spiritul Eterului. Ele activeaza Principiile, Izvorul celor cinci nivele ale constiintei care sustin Eternitatea.
Spiritele Eterului ne vorbesc, ne inspira si ne modeleaza sufletele. Acestea pot fi simbolizate de parfumul emanat de fintele pe langa care trecem sau de mirosurile naturii: mirosul unei pajisti cosite, al unei stanci, al carbunelui, al prafului din drum udat, al pamantului reavan. Miresmele Naturii, in special ale florilor, au un rost precis in cadrul existentei umane. Ne amintesc de lumea divina si accelereaza procesul de vindecare. Absolut totul are miros. Constientizati miresmele Naturii! Astfel, sufletul vostru va regasi vibratiile inalte ale lumii divine, Lumea din care el insusi este parte.
Spiritele Focului, numite si Salamandre, intretin arderea Focului in Inima Naturii. Sunt fiinte nevazute care se ocupa de caldura Vietii si Lumina ei interioara, si se arata din cand in cand celor iubiti si buni. Pot fi vazute doar de Marii Intelepti, de Pustnicii devotati total divinitatii. Ele slujesc energia Focului si il raspandesc pretutindeni, pentru ca fara Caldura si lumina lui, nimic nu ar putea exista.
Focul este Spiritul inlantuit in Materie. El alimenteaza cu Viata, Focul Soarelui.
Spiritele Aerului se ocupa de Corpul Mental al Universului. Ele creaza Inteligenta tuturor Fiintelor. Acestea sunt numite Silfe. Ele populeaza aerul planetei, au sarcina de a pastra nealterata viata starii de agregare gazoasa in intreaga Creatie. Primenesc atmosfera, insufletind visele, aspiratiile Omului, pastrand puritatea Vietii. Au grija de transparenta, claritate si noblete. Pot fi vazute in zilele insorite, in interiorul Padurilor putin umblate, la malul Marii, pe crestele inalte ale Muntilor, dansand. Spirite Neinlantuite ale Naturii, ele calatoresc din fiinta in fiinta. Inteligenta lor depaseste pe cea a entitatlor din lumea Apei, a Pamantului si Focului. Elfii apartin tot Lumii Aerului si forma lor eterica aminteste de silueta umana, la scara foarte mica. Munca lor de baza e sa ingrijeasca Florile si sa le sustina cu energie de la inflorire pana ofilesc. Elful unei Flori ramane langa ea pana aceasta moare. Ei sunt foarte veseli, le place sa danseze, sa se joace, sa se bucure. Au grija de Lumina si Radianta Lumii Vegetale. Cand plecam dintr-o gradina, purtam fara sa stim, un vartej de Fiinte Eterate. Acestia sunt Elfii jucausi, care ne petrec plini de verva si candoare. Ei sunt responsabili cu intretinerea vietii Plantelor, a Florilor si de prospetimea frunzelor. Fiecare specie din Lumea Vegetala si Animala are un Spirit Guvernator care vegheaza evolutia speciei respective. De asemenea, un loc special il ocupa Elfii florii de cires. Aceste mici si gingase fiinte de lumina pura, care supravegheaza cresterea si rodirea plantelor de tot felul, sunt spiridusi. Ei cunosc multe lucruri care noua Oamenilor ne scapa. Ei ne ajuta sa recunoastem Semnele lui Dumnezeu. 
Spiritele apei au grija de prospetimea Vietii, transparenta si puritatea ei. El guverneaza sentimentele si emotiile lumii. Fiintele ce slujesc apa au fost numite de strabuni: Naiade, Sirene si Ondine. Formele lor capata diferite infatisari, avind tendinta de a imita forma Omului. Cei ce le vad spun ca pot lua forme umane. Sunt mai mici decit oamenii si au o frumusete rapitoare. Aceste spirite s-au retras din ce in ce mai adinc in profunzimea Universului caruia le apartin si au intrerupt orice contact cu noi. Acum prefera linistea apelor de la inaltime, din Padurile batrane, mai putin umblate de Om, a Apelor singuratice sau a Muntilor de neatins. 
In fine, Spiritul pamantului guverneaza si sutine Imparatia vazuta, Lumea manifestata, Materia. De asemenea, intretine vitalitatea Formelor Pamantului, Corpul Fizic al Universului, stimuleaza stabilitatea, vointa, echilibrul, fermitatea si demnitatea de a fi. Spiritele Pamantului pot fi intalnite in pesteri, in adancurile Pamantului, sub stanci, in munti, printre roci, in mici grote acoperite de muschi ale batranelor Paduri.
Mitologia tarilor nordice abunda in povesti cu zane, elfi si gnomi. Acestea vorbesc despre Gnomi ca despre gardieni ai bogatiilor din adancuri. Ei sunt de asemenea, considerati pazitori ai Portilor Pamantului. Ei ies si ne privesc din spatele radacinilor Arborilor batrani sau din crapaturile dintre stanci. Sunt pusi pe sotii, intind mici capcane si se amuza copios. Sunt sfatosi si plini de solicitudine, dar si foarte putin comunicativi. Cine le castiga increderea, le devine prieten pentru totdeauna. Rolul lor este de a ne invata supravietuirea. Fac parte din invelisul vital al planetei noastre. Lucreaza cu esenta mineralelor pe care o intretin si o dezvolta. Sunt modelatori ai Formelor. Ei framanta lutul Vietii, dandu-i o anume Forma, conform cerintelor Universului Manifestat. 
Alte Spirite ale Pamantului sunt devasurile. Aceste Fiinte de Lumina, care coordoneaza schema prin care se distribuie fortele naturii, fiecarui regn sau specii in parte. Lucrul lor se savarseste in interiorul Semintelor. Stralucirea lor este aproape egala in intensitate cu cea a Soarelui. Poseda cheia evolutiei in cadrul oricarei fiinte. Sunt intelepte, rabdatoare si intelegatoare. Alimenteaza cunoasterea unei specii si ii inspira arta de a se dezvolta. Toate celelalte spirite sunt subrodonate intelepciunii lor. 
Devasurile semnelor divine sunt cele ale marului si florii soarelui. Ele sunt principiul care creaza si alimenteaza cu Viata toate speciile de Arbori-Meri, care au existat, sunt sau vor fi pe acest Pamant. Heruvimul Pomilor de Mar! Fiecare radacina a vietii e guvernata de un Heruvim anume, prin care Radacinile alimenteaza Nemurirea speciei respective. Heruvimul e un inger creator prin excelenta!
Ca un "grad" superior avem Ingerul privelistii. El este un Spirit Guvernator, care vegheaza evolutia unei specii anume. Acesta coordoneaza uimitoarea munca a Devasurilor, Elfilor si micutelor Zane pentru a obtine expresia cea mai adevarata a Frumusetii Dumnezeiesti. El vorbeste despre perfectiunea ansamblurilor, despre unitatea ce leaga totul, despre Fraternitate si bucuria de a fi impreuna, face ca Viata sa fie coerenta. 
Spiritele vastei si misterioasei Naturi sunt pretundindeni. Entitatile care ne inconjoara sunt nenumarate. Printre ele, Zanele - siluete transparente in peregrinare prin padurile umbroase. Ele oranduiesc Viata vegetala.Pretutindeni unde vedeti o Floare, o holda de Grau cu Maci si Albastrele, o Padure umbroasa sau o Pajiste inverzita,. Ele exista in inima Naturii, la fel de frumoase, intelepte si generoase. 
Regentul padurii de argint traieste in Padure. Padurile sunt comunitati frematatoare, ce adapostesc atatea Fiinte pline de farmec, frumusete si inteligenta. Regentul este o entitate plina de maiestate, care reuneste toate fiintele Padurii, intr-un singur suflet. Poate oferi darul de pret al unei vitalitati debordante, al unei Forte de ancorare in Viata, fara margini. Ajuta la descoperirea secretelor, in modul cel mai natural cu putinta. Puterile lui sunt mari si abia stiute de Lumea oamenilor. 
Dar nu putem uita din aceasta scurta prezentare a unui atat de vast domeniu pe Geea - Mama Pamant, care ne sustine devenirea. Ea garanteaza fiecaruia toate resursele necesare Vietii, protectia sa, sprijinul pentru a face lucrul pentru care am venit in Lumea Manifestata. Planeta Pamant este una dintre sacrele incinte in care se bucura si se incanta Dumnezeu. E catedrala sfintita de Arhanghelii Lui, un Loc al devenirii, Altar gigantic. O PARTE DIN TRUPUL LUI DUMNEZEU! Ea evolueaza alaturi de noi, traieste, creste, iubeste si sufera alaturi de noi. Ei nu ii este indiferent daca suntem sau nu fericiti si ne supravegheaza. Depune marturie pentru faptele noastre, savarsite in Regatul ei. Vitalitatea noastra depinde de felul cum respectam si onoram trupul Mamei Pamant.
"Nu traim in Universuri diferite, caci nu exista decat o singura Creatie, cu infinite posibilitati de exprimare... O singura Mana ne-a faurit pe fiecare si Suflul Celui Inalt canta in mine ca si tine, in Norul care calatoreste din Cer in Cer, ca si Vantul care il poarta... Marea Taina a existentei este sa faci loc in inima pentru iubire si sa vrei sa o imparti cu toti!... O Viata secreta te asteapta ca sa o descoperi si sa ti se reveleze... Accepta sa fii frumos si sa fii deschis la orice provocare!.. . Accepta orice intamplare care vine la tine si imprieteneste- te cu fiecare pas pe care il faci, in Necunoscutul care te cheama!..." 
(Lidia Barsan - "Elfi, Gnomi, Silfe, Spirite tainice ale naturii")

A te ruga ca.....

A te ruga ca un munte

….Şi astfel a început pentru tânărul filozof o adevă­rată iniţiere în metoda rugăciunii isihaste. Primul sfat ce îi fusese dat se referea la stabilitate. Înrădăcinarea într-o aşezare temeinică. Prima îndrumare ce i se dă celui care vrea să se roage nu este, aşadar, de ordin spiritual, ci fizic: aşează-te!

A te aşeza ca un munte, înseamnă a deveni greu, a fi greu de prezenţă. În primele zile, tânărului îi fu destul de greu să stea nemişcat. Într-o dimi­neaţă el a simţit cu adevărat ce înseamnă „a te ruga ca un munte”. Se afla acolo, stând nemişcat în toată greutatea sa; devenise una cu stânca, tăcut, sub soare. Timpul pentru el se schimbase cu totul. Munţii aveau un alt ritm. A sta aşezat precum un munte înseamnă a avea veşnicia dinaintea ta; aceasta este atitudinea justă pentru cel ce se pregăteşte pentru rugăciune – a şti că ai veşnicia în spate, înlăuntru şi în faţă.Înainte de a înălţa o biserică trebuia să fii precum o piatră, şi pe această piatră, pe această tărie de nezdruncinat a stâncii, Dumnezeu putea să zidească biserica sa şi să facă din trupul omului templul său. Şi astfel el pă­trunse înţele­sul vorbelor din Scriptură: „Tu eşti piatră şi pe această piatră Eu voi înălţa biserica mea.”

A rămas aşa mai multe săptămâni. Cel mai greu îi era să petreacă ore întregi „fără să facă nimic”. Trebuia să reînveţe starea de „a fi” – „a fi” pur şi simplu, fără scop sau motiv. A te ruga asemeni unui munte era rugăciunea însăşi a fiinţei, a simplului fapt de „a fi” înaintea oricărui gând, înaintea oricărei plăceri şi a oricărei dureri.

Părintele Serafim trecea să-l vadă în fiecare zi, împărţindu-şi cu el măslinele şi cele câteva tomate. În ciuda hranei sărace, tânărul simţea că prinsese puteri. Încercarea devenise mai uşoară, i se părea că muntele îi intrase sub piele. Învăţase să urmărească curgerea timpului, să rămână uneori tăcut şi liniştit ca un ţinut aspru şi arid, alteori ca o colină ce aşteaptă secerişul.

Rugăciunea pe care o învăţase de la stâncă îi schimbase totodată ritmul gândurilor. Învăţase să „privească” totul fără să judece, dând astfel „dreptul de a exista” la tot ce mişuna pe munte.

Într-o zi, pelerinii, luându-l drept călugăr din cauza calităţii prezenţei lui, îi cerură binecuvântarea. El însă nu scoase o vorbă, rămânând la fel de netulbu­rat ca o stâncă. Auzind această întâmplare, părintele Serafim, chiar în seara aceea, îi altoi câteva lovituri pe spinare. Tânărul începu să geamă.

„Ah, credeam că ai devenit la fel de nesimţitor ca o piatră de pe drum… Rugăciunea isihastă are înrădă­cinarea, neclintirea, tăria munţilor, dar ea nu caută să facă din tine o buturugă moartă ci un om viu.”

El îl luă pe tânăr de mână şi îl duse în fundul unei grădini unde, printre ierburile sălbatice, se zăreau câteva flori. „Acum nu mai e vorba să te rogi ca un munte sterp. Învaţă să te rogi ca un mac, dar nu uita nici muntele…”

A te ruga ca un mac

Şi astfel tânărul învăţă să înflorească…

Rugăciunea însemna întâi de toate o aşezare – şi aceasta o învăţase de la munte. Rugăciunea este tot­odată o „orientare” şi tocmai asta învăţa acum de la mac: a se înturna către soare, a se înturna către lumină cu ceea ce avea el mai profund. A aspira limpezimea cu tot sângele său, cu toată seva sa.

Această orientare spre frumos, spre lumină îl făcea câteodată să roşească ca un mac. Ca şi cum „frumoasa lumină” era aceea a unei priviri ce îi surâdea şăgalnic şi aştepta de la el o anume mireasmă… Macul îl mai învăţă că pentru a-şi păstra orientarea, floarea trebuia să aibă „tulpina dreaptă”, şi astfel el a început să-şi îndrepte spinarea.

Lucrul acesta l-a înţeles greu, ba chiar l-a mirat, căci în textele filocalice citise că monahul trebuie să stea uşor aplecat. Câteodată era chiar dureros să stea cu privirea întoarsă spre inimă şi spre pântece.

El îşi arătă nedumerirea în faţa părintelui Serafim. Ochii stareţului îl priviră cu înţeles: „Asta era pentru monahii de altădată. Ei erau plini de energie şi nu strica să le fie reamintită umilinţa condiţiei lor ome­neşti, pentru ca ei să se înconvoaie un pic la ceasul rugăciunii – asta nu le-a stricat deloc. Tu însă ai nevoie mai degrabă de putere; de aceea, atunci când te rogi aţine-te drept, fii treaz, stai drept în lumină dar nu te lăsa cuprins de trufie.

De altfel, dacă iei aminte la mac, el te va învăţa nu doar să stai drept, ci şi să fii mlădios la adierile vântului şi mai ales o mare smerenie.”

Învăţătura macului era pe măsura fragilităţii şi a naturii pieritoare a acestei flori. Astfel tânărul se deprinse să înflorească, dar şi să se veştejească şi să piară. Acum el înţelegea mai bine vorbele proorocului: „Orice făptură este precum iarba şi delicateţea ei asemenea florilor câmpului. Iarba se usucă, floarea se veştejeşte când vântul Domnului suflă peste ea… Neamurile sunt ca o picătură de apă din vadră, sunt precum colbul pe o balanţă… El îi preface în nimic pe prinţi şi îi face fără însemnătate pe judecătorii pământului” (Isaia, 40).

Muntele îi dăduse sensul veşniciei, macul îl învă­ţase fragilitatea timpului: a te ruga însemna a-l cunoaşte pe Cel Veşnic în trecerea clipei – o clipă dreaptă, orientată spre lumină, trăită cu intensitate. A medita înseamnă a înflori la vremea ce ne este dată pentru a înflori, a iubi la vremea ce ne este dată pentru a iubi – şi asta total dezinteresat, fără a întreba de ce şi pentru ce. Căci pentru care motiv înfloresc macii?

El învăţă astfel să se roage „fără a urmări vreun scop”, doar pentru plăcerea de a fi şi de dragul luminii. „Iubirea îşi este sieşi răsplată”, spunea sfântul Bernard. „Trandafirul înfloreşte pentru că înfloreşte, fără să se întrebe”, mai spunea Angelus Silesius. „Muntele însuşi este cel care înfloreşte în mac, gândea tânărul. Universul întreg cugetă în mine; fie ca el să se bucure în mine în clipa cât durează viaţa mea!”

Gândul acesta era, fără îndoială, prea de tot. De aceea părintele Serafim îl dojeni pe tânăr şi din nou îl apucă de braţ. El îl duse pe o cărare abruptă până la ţărmul mării, unde se vedea cearcănul unui golf mic şi pustiu. „Înce­tează să mai rumegi gânduri despre adânca sensibilitate a macilor. Învaţă să simţi inima mării, învaţă să te rogi ca oceanul.”

A te ruga ca oceanul

Tânărul se apropie de mare. El învăţase să se stea drept, adică dobândise o bună aşezare. Ce-i mai lipsea? Ce putea să-l înveţe mai mult vuietul valurilor? Vântul se înteţi. Fluxul şi refluxul mării deveniră mai profunde, şi în el se deşteptă amintirea oceanului. Bătrânul călugăr ştia prea bine de ce îl sfătuise să se roage „ca oceanul”, şi nicidecum ca marea. Cum de reuşise să vadă că tânărul îşi petrecuse multe ceasuri pe ţărmul oceanului, mai ales noaptea, şi că ştia deja cum să-şi armonizeze suflul cu larga răsuflare a valu­rilor? Inspir, expir… apoi: sunt inspirat, sunt expi­rat. Mă las purtat de răsuflare, aşa cum mă las purtat de valuri…

Aşa se lăsa el dus de ritmul respi­ra­ţiilor oceanului. Aceasta îl împingea câteodată în pragul unor stări de neînţeles. Însă picătura de apă care altădată „se pierdea în mare”, de data aceasta îşi păstra forma, îşi păstra conştiinţa. Să fi fost din pricină că învăţase să se înrădăcineze adânc în pământ? El nu mai era purtat de ritmul profund al respiraţiei sale. Picătura de apă îşi păstra identitatea şi totuşi ea ştia „să fie una” cu oceanul. Astfel tânărul învăţă că a te ruga înseamnă a respira profund, a fi una cu fluxul şi refluxul răsuflării.

El învăţă în egală măsură că dacă la suprafaţă se iscau valuri, în schimb străfundul oceanului rămânea liniştit. Gândurile vin şi pleacă, ne produc suferinţă, agitaţie, dar străfundul fiinţei rămâne ne­tulburat. A te ruga ca oceanul înseamnă a porni de la valurile care suntem, pentru ca în cele din urmă să ne pierdem urma şi să ne înrădăcinăm în străfund. Toate acestea deveneau cu fiecare zi mai vii în el, şi îşi amintea cuvintele unui poet care îl mişcaseră în vremea tine­reţii: „Viaţa este o mare agitată necontenit de valuri. Din marea aceasta oamenii obişnuiţi nu văd decât valurile. Ia seama cum din adâncurile mării valuri nesfârşite se ivesc la suprafaţă, în timp ce marea rămâne ascunsă în valuri.”

 Acum marea parcă nu mai era atât de „ascunsă în valuri”, unicitatea tuturor lucrurilor îi părea mai evidentă, şi totuşi asta nu făcea ca multiplicitatea să dispară. El nu mai încerca dorinţa de a opune forma şi fondul, văzutul şi nevăzutul. Acum, pentru el totul era doar oceanul unic al vieţii.

În străfundul suflului său nu se afla oare pneuma, marele suflu al lui Dumnezeu? „Cel care ascultă atent răsuflarea sa”, i-a spus părintele Serafim, „nu este departe de Dumnezeu. Ia aminte la ceea ce este la începutul şi la sfârşitul răsuflării tale.” Acolo, într-adevăr, erau câteva clipe de tăcere, mai adânci decât fluxul şi refluxul valurilor; acolo, într-adevăr, era ceva care părea să poarte oceanul…

A te ruga ca o pasăre

„A sta bine aşezat, a fi orientat drept spre lumină, a respira ca un ocean, nu e încă rugăciunea isihastă”, i-a spus părintele Serafim, „acum tu trebuie să înveţi să te rogi ca o pasăre”; şi l-a dus la o mică scor­bură aflată într-un copac din apropierea schitului, unde îşi făcuseră cuib două turturele. La început, gân­guritul acestor mici vietăţi l-a umplut de încântare, dar după o bucată de vreme a sfârşit prin a-l sâcâi pe tânărul filozof. Păsările alegeau parcă dinadins ceasul când el pica de somn, pentru a scoate trilurile cele mai duioase. Tânărul, nedumerit, l-a întrebat pe bătrânul monah ce însemnau toate astea, şi dacă jocul acesta va mai dura mult. Muntele, macul, oceanul, mai treacă, meargă – deşi ne-am putea întreba ce e cu adevărat creştin în toate astea! –, dar să-i propună toată zarva păsărească drept învăţătură, era deja prea mult!

Părintele Serafim i-a explicat răbdător că Vechiul Testament foloseşte pentru a defini rugăciunea termenii derivaţi din rădăcina „haga”, tradusă de cele mai multe ori în greceşte prin murmur – meletan, iar în latină prin meditatio. Rădăcina în sensul său primitiv însemna „a rosti cu jumătate de glas, a murmura”. Aceeaşi expresie este întrebuinţată pentru a desemna strigătele animalelor – răgetul leului (Isaia 31,4), ciripitul rândunelelor, gânguritul porumbeilor (Isaia 38, 14), dar şi mormăitul ursului.

„Pe Muntele Athos nu există urşi. De aceea te-am dus la turturele, dar învăţătura lor este aceeaşi. Trebuie să te rogi cu propriul tău gât, nu doar pentru a respira, ci şi pentru a murmura numele lui Dumnezeu, zi şi noapte.

Când eşti fericit, tu cânţi aproape fără să-ţi dai seama, şopteşti cuvinte lipsite de înţeles, şi murmurul acesta face să vibreze tot trupul tău de o bucurie simplă şi liniştită. A te ruga înseamnă a gânguri ca o turturea, a lăsa să se înalţe în tine cântul ce vine din inimă, întocmai cum ai învăţat să laşi să urce în tine mireasma ce vine de la floare… a te ruga înseamnă să respiri cântând.

Fără a mai pierde vremea ca să înţelegi, te sfătuiesc să repeţi, să şopteşti, să murmuri, să cânţi ceea ce este în inima tuturor călugărilor de la Muntele Athos – Kyrie eleison, kyrie eleison…”

Cuvintele acestea nu îi erau necunoscute tânărului filozof. În timpul unor ceremonii de căsătorie sau de înmormântare el auzise deja expresia aceasta, care înseamnă „Doamne, fii milostiv!”

Monahul Serafim surâse: „Da, este unul dintre înţelesurile acestei invocaţii, dar mai sunt şi altele. Formula aceasta înseamnă de asemenea: «Doamne, trimite Duhul tău…!» « Fie ca mila ta să se reverse asupră-mi şi asupra tuturor!» «Fie ca Numele tău să fie binecuvântat», etc. Dar nu căuta să pricepi sensul acestei invocaţii, căci ţi se va descoperi de la sine. Deocamdată simte şi fii cu luare aminte la vibraţia pe care o deşteaptă în trupul tău şi în inima ta. Încearcă să o armonizezi cât mai bine cu ritmul răsuflării tale. Când simţi tulburarea gându­rilor, întoarce-te liniştit la această invocaţie, respiră mai adânc, aţine-te drept şi nemişcat şi vei cunoaşte începutul isihiei, pacea pe care Dumnezeu o revarsă asupra tuturor celor care Îl iubesc.”

Şi astfel, la capătul câtorva zile, „kyrie eleison” i-a ajuns tânărului mult mai aproape de inimă. Murmurul îl însoţea aşa cum bâzâitul însoţeşte albina când îşi face mierea. Şi a observat că atunci când nu-l repeta cu buzele, „cântul” se interioriza din ce în ce mai mult şi vibraţia sa devenea mai profundă.

Formula, al cărei înţeles renunţase să-l „priceapă”, îl purta uneori spre o tăcere necunoscută, şi atunci el se simţea precum apostolul Toma, când acesta l-a descope­rit pe Hristos cel înviat – „Kyrie eleison”, adică „Domnul este Dumnezeul meu”.

Invocaţia îl împingea încetul cu încetul spre un simţământ de respect pentru tot ce există, şi de adoraţie pentru Cel ce se află la rădăcina tuturor existenţelor. Părintele Serafim i-a spus: „Acum tu nu eşti prea departe de rugăciunea unei fiinţe omeneşti. Trebuie să te învăţ rugăciunea lui Avram.”

A te ruga ca Avram

Până aici învăţătura stareţului fusese de ordin natural şi terapeutic. Monahii din vechime, potrivit mărturiei lui Filon din Alexandria, erau de fapt nişte „terapeuţi”. Rolul lor, înainte de a îndruma către iluminare, era de a vindeca natura, de a o pune în cele mai favorabile condiţii pentru ca ea să poată primi harul; harul nu se împotriveşte naturii ci o restaurează şi o împlineşte. Este ceea ce făcea bătrânul Serafim cu novicele său, învăţându-l o metodă de rugăciune pe care unii ar putea să o considere „pur naturală”.

 Muntele, macul, oceanul, pasărea – tot atâtea elemente ale naturii – îi aminteau omului că el trebuie, înainte de a merge mai departe, să recapitu­leze diferitele niveluri ale fiinţei, sau diferitele regnuri care alcătuiesc macrocosmosul. Regnul mineral, regnul vegetal, regnul animal… Omul a pierdut legătura cu cosmosul, cu animalele şi aceasta a provocat în el tot felul de suferinţe, boli, nelinişti, frici. El se simte tot mai străin de lume. A te ruga înseamnă mai întâi a lăuda universul, căci „toate lucrurile acestea ştiu să se roage mai înainte de noi”, spun părinţii. Omul este locul unde rugăciu­nea lumii devine conştientă de sine însăşi. Omul se află acolo pentru a numi tot ceea ce creaturile doar murmură…

Odată cu rugăciunea lui Avram, noi intrăm într-o conştiinţă nouă, într-o conştiinţă mai înaltă, care este numită credinţă, adică alipirea totală a minţii şi inimii la Cel Care Este, la Cel Care se arată în toate făpturile. Aceasta este experienţa şi rugăciunea lui Avram: în spatele stelelor fremătătoare există ceva mai presus de stele – o prezenţă nevăzută, pe care nimeni nu o poate numi, şi care totuşi are toate numele…

După ce învăţă aşezarea, înrădăcinarea, orientarea spre lumină, respiraţia paşnică a oceanului, cântul lăuntric, tânărul era pus acum să înveţe tre­zvia ini­mii: „Ia seama, chiar aici şi acum, că tu eşti ceva”. Propriu inimii este, într-adevăr, să personalizeze orice lucru şi, în acest caz, să personalizeze Absolutul, Sursa a tot ce trăieşte şi respiră, să îl numească, să îl cheme „Domnul meu, Ziditorul meu” şi să meargă în Prezenţa lui.

Pentru Avram, a te ruga înseamnă a păstra – dincolo de nesfârşitele aparenţe ale acestei lumi – legătura neîncetată cu Prezenţa. Această formă de rugăciune merge până la amănuntele vieţii de fiecare zi. Episodul cu stejarii lui Mamre (Geneza, 18, 1) ni-l arată pe Avram „şezând la intrarea în cort, în miezul arzător al zilei”, unde îi va întâmpina pe cei trei străini care se vor dovedi a fi trimişii lui Dumnezeu. A te ruga ca Avram, spunea părintele Serafim, „înseamnă a nu întoarce spatele semenului tău; cana cu apă pe care o dai celui însetat nu te îndepărtează de tăcere, ci te apropie de sursă. A te ruga ca Avram nu trezeşte în tine doar pacea şi lumina, ci de asemenea Iubirea pentru toţi oamenii.” Şi părintele Serafim îi citi tânărului pasajul din cartea Genezei unde se vorbeşte de mijlocirea lui Avram pentru oameni. Avram se afla dinaintea lui „YHWH, Cel care este–care a fost–care va fi”. El s-a apropiat şi a zis: „Vei nimici Tu oare pe cel drept laolaltă cu cel rău? Poate că în cetate se află cincizeci de oameni drepţi”.

Avram, puţin câte puţin, a fost nevoit să reducă numărul celor drepţi pentru ca Sodoma să nu fie distrusă: „Doamne, să nu Te mânii pe mine dacă îţi voi vorbi pentru ultima oară: poate că se vor găsi în ea măcar zece” (Geneza, 18, 32). A te ruga ca Avram înseamnă a mijloci pentru viaţa oamenilor, a nu uita decăderea lor şi totuşi „a nu te îndoi niciodată de mila lui Dumnezeu”.

Acest fel de rugăciune izbăveşte inima omului de orice judecată şi de orice condamnare, oriunde şi oricând; oricare ar fi fărădelegile pe care le-a săvârşit, el cere iertare şi binecuvântare de la Dumnezeu.

A te ruga ca Avram este chiar mai mult decât asta, înseamnă… (însă cuvintele nu voiau să iasă din gura părintelui Serafim, ca şi cum i-ar fi fost greu să împărtăşească tânărului o încercare prin care el însuşi fusese nevoit să treacă, şi care deştepta în amintirea sa un tremur subtil)… să mergi până la sacrificiu…. Şi îi aminti pasajul din cartea Genezei unde Avram se arată gata să-i sacrifice lui Dumnezeu pe propriul său fiu, Isaac.

„Totul este al lui Dumnezeu”, continuă mur­murând părintele Serafim, „totul este de la El, prin El şi pentru El”. A te ruga ca Avram te duce la această stare de totală despuiere de tine însuţi şi de ceea ce ai mai scump. Caută ceea ce ai tu mai scump, lucrul cu care te identifici şi care te stăpâneşte… pentru Avram era unicul său fiu. Dacă tu eşti în stare de un asemenea dar, de această renunţare totală pentru El, de această credinţă în Cel care este mai presus de orice raţiune şi de orice simţire, ţi se va întoarce însutit, deoarece „Dumnezeu se va îngriji de tine”.

A te ruga ca Avram înseamnă a nu avea în inimă şi în minte „nimic altceva decât pe El”. În vreme ce Avram urca spre vârful muntelui, el nu se gândea decât la fiul său. La coborâre, el nu se gândea decât la Dumnezeu.

A împlini sacrificiul total înseamnă a desco­peri că nimic nu-ţi aparţine. Totul este doar al lui Dumnezeu. Aceasta este moartea ta şi descoperirea Lui. A te ruga ca Avram înseamnă a te alipi prin credinţă de Cel care transcende universul, înseamnă a fi milostiv cu toţi oamenii şi a mijloci pentru mân­tuirea lor. Înseamnă a uita de tine şi a rupe chiar şi cele mai trainice legături, pentru a descoperi că tu însuţi, toţi semenii tăi şi întregul univers sunt pline de Prezenţa infinită a „Celui care singur Este”.

A te ruga ca Iisus

Părintele Serafim se arăta din ce în ce mai tăcut. El simţea că tânărul înaintase în rugăciunea sa. De mai multe ori îl surprinsese, cu faţa scăldată în lacrimi, rugându-se ca Avram şi mijlocind pentru oameni: „Doamne preamilostive, ce se va alege oare de cei păcătoşi…?” Într-una din zile tânărul veni la el şi îl întrebă: „Părinte, de ce nu-mi vorbeşti niciodată despre Iisus? Care era rugăciunea lui? În liturghie, în rugă­ciuni nu se vorbeşte decât despre el. În rugăciunea inimii, aşa cum aceasta apare în Filocalie, se invocă numele Său. De ce nu îmi vorbeşti deloc despre asta?”

Părintele Serafim se arătă încurcat, ca şi cum tânărul i-ar fi cerut ceva necuviincios, ca şi cum ar fi fost silit să vorbească despre propria sa taină. Pe cât de mare era revelaţia pe care o primise, pe atât trebuia să fie şi umilinţa sa pentru a o putea transmite mai departe. Fără îndoială, simţea că nu este îndeajuns de smerit: „Aceasta numai Duhul Sfânt te poate învăţa. Nimeni nu ştie cine este Fiul, ci numai Tatăl; nici cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Luca 10, 22).Tu trebuie să devii fiu pentru a te ruga precum Fiul, şi a avea cu Cel pe care îl numeşte Tatăl său şi Tatăl nostru aceeaşi legătură de iubire ca şi el – aceasta este lucrarea Duhului Sfânt, el îţi va aminti tot ceea ce Hristos a spus. În tine Evanghelia va deveni vie şi te va învăţa să te rogi cum se cuvine.”

Tânărul insistă. „Te rog, părinte, mai spune-mi!” Bătrânul surâse. „Acum, zise el, ar fi mai bine să păstrez tăcerea. Dar ca nu cumva să iei aceasta drept semn al sfinţeniei, îţi voi vorbi direct:

Inima lui Iisus nu avea hotare, iubind până şi pe vrăjmaşii săi, pe chinuitorii săi: «Doamne iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac.» Ziua el îi aduna la sine, spre vindecare, pe cei bolnavi şi păcătoşi, pe paralitici şi pe prostituate, pe vameşi. Noaptea el se retrăgea pentru a se ruga în taină şi acolo murmura ca un copil «Abba», ceea ce vrea să spună «Tată»… Iată pentru ce şovăi să-ţi spun, să folosesc imagini pentru ca tu să înţelegi că Duhul Sfânt aşează în tine simţămintele şi cunoaşterea care erau în Iisus Hristos, şi că acest «abba» nu vine din vârful buzelor ci din adâncul inimii. În ziua aceea tu vei începe să înţelegi ce este rugăciunea isihaştilor.”

Tânărul a mai rămas câteva luni pe Muntele Athos. Rugăciunea lui Iisus îl purta în străfunduri, câteodată chiar până în pragul unei anumite „nebunii”: „Nu eu sunt cel care trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”, putea el să zică împreună cu apostolul Pavel. Delir de smerenie, de mijlocire pentru semeni, de dorinţa „ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la deplina cunoaştere a adevărului”. El simţea că se preschimbă în Iubire, că se preschimbă în foc dogo­ritor. Rugul aprins nu mai era pentru el o simplă metaforă ci deve­nise o realitate: „Rugul ardea cu foc şi nu se consuma.”

Şi astfel, rugându-se neîncetat, el învăţă să-l iubească pe Dumnezeu clipă de clipă şi să meargă necontenit în Prezenţa Sa.

Din învăţăturile

Sf.Parinte Serafim de la Athos