Cioplitorul de stele

Cioplitorul de stele

17 iunie 2014 prin Karyn Maria Taulescu 2 comentarii

(reeditare din 14 februarie 2010)

Se spune ca departe, incat si gandului ii era greu sa ajunga pana acolo, traia un cioplitor de stele. Numele lui era Ain. Lui i se daruise la nastere un har fara de seaman: sa ciopleasca ca nimeni altul. Si, pentru ca mainile lui Ain erau atat de maiastre s-a hotarat ca el sa ciopleasca stele. De mii de ani, Ain cioplea si faurea stele asa cum sufletul ii soptea si, tot ce mainile atingeau, era neasemuit.

Iar stelele nu erau facute nici din marmura, nici din pietrele pretioase cunoscute pe pamant. Stelele erau cioplite de Ain din Lumina. Cerul devenea pe zi ce trece tot mai frumos – asemeni unei gradini inflorite.

Fiecare stea cioplita de Ain avea un sunet. Bolta Cerului devenise o simfonie divina si fiecare stea avea parfumul ei.

Asa ca cine se plimba pe cararile Cerului, devenea pe nesimtite mai bun, mai iubitor si mai drept, pentru ca frumusetea – care il inconjura din toate partile – ii transforma inima.

Ain isi avea atelierul pe o stea care stralucea ca o nestemata si al carui izvor se afla in mana Creatorului. Fiecare zi care trecea era o bucurie pentru el, pentru ca in fiecare zi mainile lui modelau Lumina, dandu-i forma unei stele.

Dar veni o zi in care mainile lui nu mai cioplira nimic si Ain se simti trist si singur. Ii lipsea ceva… Degeaba incercara stelele sa-l incante. Ain ii privea pe toti cu iubire, dar ochii ii erau tot mai tristi, iar mainile ii erau neputincioase. Intr-o noapte, a fost trezit de o melodie cum nu mai auzise. Isi duse mana la piept, unde simtea o arsura si-si dadu seama ca inima ii era cea care murmura melodia aceea nemaiauzita.

O caldura nedefinita se zbatea in adancul fiintei sale. Nelinistit, lua dalta si se apuca de lucru. Alese cu atentie Lumina cea mai stravezie si incepu sa ciopleasca o stea. Dar lucrul nu-l multumea. Nu reusea sa faca ce sufletul lui tanjea. Simti ca inima il doare atat de tare, incat isi duse mainile acolo, incercand sa-si aline durerea. Causul palmelor i se umplu de o Lumina mai scanteietoare decat roua soarelui. Ain se trezi ca tine in mana o bucatica din inima lui. Mainile se grabira sa ciopleasca Lumina aceea vie, tulburatoare. Dar, ciudat! In loc sa ciopleasca o stea, asa cum le invatase Ain, mainile cioplira… o fata, cu ochii migdalati si parul numai inele! O fata cum numai dorul inimii lui putea naste.

Ain o privea tulburat si ochii i se umplura de lacrimi cand o simti vie. Era facuta din sufletul lui! Si un cer inflori in el cand ii auzi glasul.

- E bine aici la tine!

- Vei ramane cu mine?

- Desigur, doar sunt o parte din tine si dorul tau m-a chemat! Dar, pentru inceput trebuie sa-mi dai un nume.

- Un nume… O sa-ti spun AMENA!

- Amena! Spuse ea, luandu-l de mana. De acum vom fi mereu impreuna, hotara ea.

Din clipa aceea, pentru Ain, viata incepu sa curga ca un rau de munte. Fiecare zi care incepea devenea un dans al zanelor. Nimic nu i se parea mai frumos ca glasul fetei, ca zambetul ei. Mergeau peste tot impreuna, el invatand-o potecile Cerului, unde puteau asculta muzica cerului si puteau sta de vorba cu sufletele lor.

- Priveste! De ce curcubeul are atatea culori?

- Sunt doar sapte, Amena. Si fiecare culoare e de fapt o poarta catre o alta lume.

Pentru cateva clipe ramanea tacuta, adancindu-se in privirea lui nesfarsita. De unde sa stie ea ca fiecare culoare a curcubeului era un alt univers, care la randul lui era o treapta care te aducea mai aproape de Lumina Luminilor, dupa care oricare suflet era insetat?

Ain era fericit, iar lucrul mainilor sale se desavarsea pe masura negraitei sale fericiri. Ampreuna au mers si in Gradina Ingerilor, unde aleile erau pavate cu pietre pretioase, care mai de care mai sclipitoare. Toti ingerii venisera sa o vada si sa se bucure de zambetul ei. Chiar Ingerul Blandetii i-a daruit un mugure de floare, iar Ingerul Frumusetii i-a sarutat ochii – sa-i straluceasca mereu. Si, pana la urma, ingerii ii tesura o rochie din fir de stea, cum nu se mai vazuse niciodata. Amena mai invata sa impleteasca prima ei coroana din flori celeste. Iar ca bucuria sa-i fie deplina, ingerii o lasara sa faca doua bratari din cele mai frumoase flori: una si-o puse pe mana ei, iar cealalta o prinse pe mana cioplitorului.

- Acum nu o sa ne pierdem niciodata. Bratarile noastre surori au sa ne tina mereu impreuna!

Ain zambise, imbratisand-o: cum s-ar putea pierde, cand nu se desparteau niciodata? Pana noaptea tarziu, Amena ii povesti tot ce vorbise cu ingerii, tot ce o invatasera si ii aratasera.

- Ingerii stiu atat de multe! M-au invatat frumusetea din orice lucru. M-au suit in varful pomului cu fructe de aur si am putut vedea cele doua poteci de taina: poteca binelui si poteca raului. Acum stiu sa le deosebesc! Iar Ingerul Nevinovatiei mi-a spus…

- Ce ti-a spus, Amena? Dar ea adormise ostenita de atatea intamplari.

Privirea ai aluneca pe bratara impletita din flori celeste. Ar putea-o pierde vreodata? O singura primejdie ar fi fost… Groapa Neagra! De fapt nimeni nu stia ce se putea intampla daca te inghitea gura ei. Dar in mod sigur ceva inspaimantator, caci nici unul din cei care cazusera acolo nu se mai intorsesera.

Dar, de ceea ce se temea, se intampla. Intr-una din zile, pe cand hoinarea singura, prinsa de vraja norilor stralucitori, Amena nu lua seama ca se indepartase si ca era pe un drum pe care Ain nu o dusese niciodata. Si, tocmai cand se lasase prinsa de imbratisarea norilor, calca chiar in vartejul negru al Gropii, care o inghiti intr-o clipa. Cuprinsa de bezna ce o purta tot mai adanc, Amena incerca sa ceara ajutor, strigandu-l pe Ain, insa nimeni nu o putea auzi. Striga pana cand isi pierdu constiinta. Se trezi intr-un loc ciudat, dar… negrait de frumos.

Amena ajunsese pe Pamant, in Tara Negraita, despre care se auzise si in cerurile inalte, atat de frumoasa era! Frumusetea ei nu putea fi cuprinsa in cuvinte; si mai avea o melodie a ei, un Cantec al Slavei, pe care cine al auzea o data nu il mai putea uita nicicand.

Amena se ridica in picioare si nu apuca sa faca doi pasi, cand auzi doi vulturi:

- Priviti, a cazut din stele! Vino cu noi la Stanca Soimului, la adunarea Reginei!

Langa stanca se inalta un pom semet, in care se aflau o mie si una de regine, micute, cat sa le prinzi in palma, cu rochite fosnitoare si coronite scanteind de nestemate si avand fiecare in mana cate un sceptru de argint. In mijlocul lor statea Marea Regina.

Cu toti o priveau curiosi pe Amena, care le povestise tot ce i se intamplase de cand mainile lui Ain o cioplise din sufletul sau si pana cand cazuse in Groapa Neagra. Au hotarat sa ramana in Tara Negraita si sa invete legile Mamei Pamant ca sa poata fi acceptata in Imparatia Lupului Alb. Caci Lupul Alb era singurul care putea deschide Poarta prin care fetita s-ar putea intoarce in lumea stelelor.

Acolo, in mijlocul padurilor nesfarsite, alaturi de micile zane, Amena invata despre originea cereasca a sufletului, invata sa simta respiratia pietrei si sa-i pretuiasca truda ei de a creste. Dar, cel mai mult ii placea sa-l asculte pe Ram, batranul intelept, ce-o invata taina tamaduitoare a plantelor, a cuvantului, a focului…

- Priveste, Amena, nu exista planta pe Pamant care sa nu fi primit harul tamaduirii. Cel care le cunoaste taina poate face mult bine.

Cuvantul poate cladi lumi si poate narui imparatii. El este viata daca tasneste din inima Adevarului. De aceea pretuieste-l ca pe un dar sfant, pentru ca el sustine Creatia.

Iar Amena invata de la Ram cum sa pastreze cuvantul in Tacere pana se umple cu putere si apoi sa vindece sufletul celui in suferinta si, vindecandu-se sufletul, trupul pe data se intareste.

Seara tarziu, cand incepea dansul stelelor, Amena privea nesfarsirea boltii tulburata de dorul de cioplitor. Oare Ain o cauta? Atunci simtea mana lui Ram mangaind-o, Ram care veghea neobosit asupra ei…

- Rabdare! Aici, pe Pamant, fiecare trebuie sa invete sa astepte. Candva drumul tau se va impleti din nou cu drumul lui Ain. Calauza, nu uita, ati va fi intotdeauna IUBIREA!

Amena mai avea un prieten de care rar se despartea Berbecul cu Lana de Aur din pestera lui Ram, care vorbea cu glas omenesc si care avea darul de a vedea prin oglinda viitorului. De la el afla ca, in zilele de maine ale timpului, intr-un tinut insorit in care traieste un Cerb Instelat, il va intalni pe cioplitor.

Si iata ca veni clipa despartirii. Era noaptea sfanta, cand poporul astepta nasterea anului. Amena era insasi frumusetea, iar mintea sa inflorise asemenea unei flori celeste, udata de roua fara de asemuire a invataturilor primite.

- E noaptea de vraja a lumii, Amena – spuse Marea Regina. Ai dreptul la indeplinirea unei dorinte. Te ascultam!

- As vrea sa ajung la Ain! As vrea sa fim din nou ampreuna, acolo unde se nasc stelele. Lasati-ma sa plec spre Imparatia Lupului Alb!

- Credeam ca vei uita, ca vei ramane cu noi! Cu totii te-am indragit! Dar ai dreptate, Amena.Cum ar putea Iubirea sa uite inceputul ei? …

- Vino, se auzi glasul abia murmurat al Inteleptului Ram. Si numai ce mana lui ai atinse umarul, ca se si trezira amandoi in interiorul pesterii vii, in fata unei oglinzi de clestar.

- A sosit Timpul! Drumul spre Imparatia Lupului Alb se afla in fata ta. Oglinda este usa prin care vei intra in labirintul pesterii. Nimeni nu te va insoti in intunericul pesterii. Foloseste fiecare cuvant pe care ti l-am spus si, mai ales, nu te lasa cuprinsa de frica. Daca esti gata intra acum in oglinda din fata ta, gaseste Calea si fii fericita! Totul sta in puterea si credinta ta!

Amena, respirand adanc, pasi in clestarul straveziu al oglinzii si fu inconjurata de bezna. Nimic care sa-i arate drumul… Incepu sa paseasca pipaind peretii cu mainile. De sute de ori fu nevoita sa se intoarca din cotloanele infundate. De sute de ori isi simti picioarele alunecandu-i in gol. Cateodata avea impresia ca se misca in cerc. Se lupta cu disperarea, cu deznadejdea care-i ingrozea sufletul. Atunci il auzea pe Ram: “Nu te lasa prada lor, altfel or sa-ti secatuiasca puterile. Fii mereu tu insati!” Fata se oprea, respira adanc si pornea mai departe.

- Doamne! Cat este de intuneric!

- Intunericul este o alta forma a luminii, Amena… ii raspundea din amintire vocea blanda a lui Ram. Lacrimi fierbinti spalara ochii Amenei. Cum sa transforma bezna in lumina? Cum?

- Cauta Lumina in tine, Amena, nu in afara ta, daca vrei cu adevarat sa o vezi si sa nu o pierzi niciodata…

Si atunci Amena se retrase in fiinta ei, asteptand miracolul regasirii luminii. Rabdarea ii fu pusa la grea incercare. Parea a fi pierduta definitiv in bezna. Se ghemui din ce in ce mai adanc in ea, fara gand, ostenita. Dar iata ca ceva tainic incepu a se desface in interiorul sufletului ei, trudindu-se sa iasa afara. Si munca era atat de zvarcolitoare, iar acel ceva atat de frumos, incat pe obrajii fetei incepura sa curga lacrimi si, deodata… vazu Lumina! Lumina fusese mereu cu ea, dar ochii ei nu reusisera sa o vada pana acum. Intre ea si Lumina statuse spaima, descurajarea. Abia acum isi dadu seama Amena ca propria ei fiinta era purtatoarea de Lumina, pentru ca din aceasta Lumina fara seaman fusese facuta. Lumina dinlauntrul ei se revarsa in cascade vii, triumfatoare, alungand spaima si, odata cu ea, intunericul. Iar cel care isi vede Lumina zidita in propria inima nu poate fi infrant de nimic!Si peretii labirintului se luminau, iar calea se deschidea in fata ei fara obstacole. Strabatu pe rand sapte sali scanteind de podoabe. Si fiecare sala o impodobea pe Amena cu o noua minune, sporindu-i frumusetea si intelepciunea.

In vremea aceasta Ain o cauta cu disperare pe Amena. Deznadejdea ii cuprinse inima. Nimic parca nu mai avea rost in viata lui. Bucuria care ii umpluse casa odata se stinse, asa cum lumina se stinge cand apune soarele. Casa devenise pustie ca un crang fara pasari. Ceva in fiinta lui disparuse fara veste si el isi simtea sufletul golit de putere.

- Ar putea vorbi cu Universul, susotira doua stelute.

- Numai el l-ar putea ajuta.

Ain ridica ochii spre ele, in timp ce un licar de speranta se aprinse in inima lui. Si, fara sa stea pe ganduri, o lua la fuga catre Palatul de Foc al Universului. Nu se opri decat in fata lui. Acesta il privi cu bunatate si intelegere.

- Stiu ce vant napraznic te-a purtat pana la mine, rosti abia soptit. Imi pare rau, dar fetita a cazut in Groapa Neagra.

- Dumnezeule! Am pierdut-o pentru totdeauna!…

- Ain, Amena nu a murit, ci doar a ajuns pe Pamant.

- Pe Pamant? Acolo unde se nasc sufletele ca sa invete Legea?

- Da, cioplitorule. Groapa Neagra este o Poarta prin care trebuie sa treaca cei care vor sa creasca. Fiecare nastere este doar o treapta pe care o urca catre Lumina.

- Si ea, Amena, a uitat totul, asemeni muritorilor?

- Nu, Ain! Amena nu poate cunoaste uitarea pe care sufletele o capata doar in pantecele mamei pamantene. Atata doar ca ai va fi foarte greu, nespus de greu sa gaseasca drumul inapoi. S-ar putea sa rataceasca mii de ani…

- Invata-ma cum sa ajung pe Pamant! Trebuie sa o gasesc pe Amena, cu orice pret!

- Greu lucru imi ceri… Ca sa ajungi pe Pamant va trebui sa inveti sa te nasti si sa mori; sa inveti sa alegi intre realitate si iluzie; sa inveti cum sa treci printre doua porti ale nasterii si ale mortii, pentru ca altfel vei ramane pe taramul umbrelor, asemeni multora. Dar, cel mai cumplit lucru, este uitarea. Va trebui sa uiti: sa uiti cine esti, de unde vii, sa uiti de ce ai coborat pe Pamant. Vei uita lumea noastra, chiar si pe Amena. Pentru ca te nasti manat de dorinta vei uita Imparatia si va trebui sa ti-o reamintesti, singur, fara alt ajutor. Iar lucrul acesta este cel mai greu. Nu vezi cat trudesc oamenii, cate vieti irosesc pana reusesc sa intrezareasca scanteia aprinsa in propria lor fiinta, unica realitate? Ai putea accepta toate acestea, Ain?

- Da, pot! Fara Amena viata mea nu-si mai are rostul. Pe ea am cioplit-o din lumina sufletului meu. Dorul meu de ceva mai frumos decat Frumusetea insasi a adus-o la viata! Ajuta-ma sa ma nasc pe Pamant!

- Fie, Ain! Exista o cale, dar la nasterea ta vei uita totul… Vei primi o samanta de trup pe care va trebui sa o cresti dupa legile vietii pamantene… Va trebui sa-ti reamintesti singur, cum sa respiri, cum sa mergi, cum sa te inalti… Daca te incumeti… platesti pretul…

- Pretul? Care pret? Orice, cere-mi orice!!

_ Ain, trebuie sa-mi dai harul tau de a ciopli ca nimeni altul!

- Darul dintai? Darul destinului? Privirea lui Ain se adanci in abis cand hotara: daca acesta este pretul, ma invoiesc!

Universul intinse mana dreapta spre el si o spirala argintie de lumina al cuprinse pe Ain, rotindu-se in jurul lui, luand cu ea darul de pret al flacaului. Ain simti ca se scufunda in bezna tuturor beznelor, dupa care uita totul.

Soarta te-a nascut, Prunc nemaivazut, Si te-a chemat Si te-a imbaiat In izvor de munte Cu plete carunte, Pruncule-nstelat Sa te faci barbat Si sa cresti la Soare Turma de mioare… Fii binecuvantat!

Ai primit Solia Sa ne aperi cantul Sa respecti Cuvantul Neamului de Soarta Ca sa-l treci prin Poarta Mangaiat de stele Nesupus la rele, Neatins de tina, Neamului de lumina… Pruncu-le astepta,

Trecura ani si ani, iar pruncul crestea, se facea tot mai frumos, mai puternic si mai intelept. Glasul ai era mangaietor ca o raza de soare, bratele lui faceau dreptate fara sa raneasca, iar ochii cand te priveau, se transformau in doua izvoare de iubire nesfarsita.

Cateodata insa, seara tarziu, flacaul devenea tacut, tacut ca stancile, tacut si trist. Simtea un dor sfasietor, ca o arsura, o sete de ceva care nu-l putea numi. O neamplinire si lacrima ochii, dar deslusit nu putea spune ce-i lipseste. Isi mangaia atunci bratara impletita din flori nemuritoare cu care se nascuse. Ar fi trebuit sa fie fericit, dar nu era.

Tinutul in care se nascuse Ain era tinutul Cerbului Instelat, tinut in care putea vedea dansand spiridusi si zane cand zorii se nasteau. Se spunea ca Cerbul pazea o Imparatie de taina in care nu putea intra oricine, caci acolo, povesteau batranii, s-ar afla Poarta care duce la Nemurire. Pe cerb insa nu l-a vazut nimeni. Candva, in vremuri aproape uitate, cand sufletele oamenilor erau ca bobul de roua, Cerbul se arata nemuritorilor. Cei care l-au vazut, povestira ca frumusetea lui intrecea orice inchipuire! O singura privire a Cerbului te putea face sa intelegi sensul vietii, putea opri roata Timpului si putea sa-ti dezvaluie taina Adevarului.

Intr-o zi, o intamplare ciudata il purta pe baiat pe niste locuri pe care nu le mai calcase niciodata. Intr-o noapte, pe cand facea de straja, un urs reusi sa fure o mioara. Flacaul se luase dupa urs si alerga dupa el pana rasari soarele. Ursul lasa mioara nevatamata si-l privea pe baiat rugator, parca cerandu-i ajutor. Atunci vazu ca totul in jur era scaldat in aburi de lumina albastra, iar iarba, florile si copacii aveau culori ciudate, fumurii. Al urma pe urs pana la o pestera, unde zacea pe un pat de ierburi uscate, un barbat cu barba carunta, care gemea incetisor. Baiatul incepu sa-l maseze asa cum al invatasera batranii, alungand boala din corpul barbatului. Apoi scoase de la brau un saculet cu ierburi de leac, din care facuse o fiertura aromata din care ai dadu sa bea. Se scursera cateva ore bune pana cand barbatul deschise ochii: trecuse primejdia focului.

- Iti multumesc, flacaule! Dar de unde esti? Pe la mine rar urca cineva!

- Sunt de jos, din Vale. Daca nu ma aducea ursul, nici eu n-as fi ajuns prin aceste locuri.

Putini oameni se incumeta sa urce la Stanca Dorului! Eu sunt cioplitor de icoane.

- Un cioplitor de icoane?!

- Da, nu ai vazut niciodata cum se ciopleste lemnul?

- Nu… si o amintire i se zbatea in suflet, ca o parere si al durea ca nu o poate aduce la lumina.

Mosu lua o bardita si o bucata de lemn. Mainile lui pareau ca vrajite; mangaiau cu dalta lemnul si, incetul cu incetul, lucrul se desavarsi.

- Hai, incearca!

- Flacaul isi simtea palmele transpirand de emotie! Dar, ce ciudat! In clipa in care incepu sa lucreze, i se paru ca isi aduce aminte… Doamne! De ce nu poate da voalul la o parte, sa-si poata atinge taina ce-i plange in suflet. Mainile i-o luara inainte. Ciopleau cu dibacie, cu maiestrie, de parca dintotdeauna numai asta facusera.

Batranul il privea uluit. Chipul daltuit de baiat parea coborat din ceruri, parea facuta din Lumina.

- Icoana ta intrece orice frumusete, toate icoanele din Palatul Cerbului!

- Al Cerbului Instelat? L-ai vazut pe Cerb?

- Eu ii cioplesc icoanele cu care isi ampodobeste Palatul.

- Deci Cerbul exista… si ochii i se umezira.

- Cum sa nu existe? Doar el este sufletul neamului Omenesc! De vrei sa-l vezi ati voi arata unde obisnuieste sa vina. Daruieste-i icoana pe care ai cioplit-o si el ati va indeplini o dorinta.

- „O sa poata sa vada Cerbul. O sa-i poata vorbi! Il va putea ruga orice!”

- „Cere-i Palosul Strabunilor!” auzi Glasul Inimii. „Palosul Vrajit… Acela care il are, nu va putea fi invins.”

Flacaul lua in maini icoana si se lasa purtat de batran spre locul unde va urma sa vina Cerbul. Deodata, aerul isi schimba culoarea. Ceva viu si luminos al umplea, hranindu-l, in timp ce o pace infinita cuprinse totul, ca o imbratisare. Nu dupa multa vreme aparu si Cerbul. Era aidoma cum il visau batranii pastori: mandru, cu coarne instelate. Cand Cerbul al cerceta cu ochii, simti ca o putere fara margini al cuprinse si-i toarna tarie in trup. Fara sa rosteasca vreun cuvant, flacaul aseza la picioarele Cerbului icoana.

- Iti multumesc, fiu al pastorului, pentru darul mainilor tale…

- Ma cunosti?

- Te stiu de cand ciopleai Lumina si mai de demult chiar. Iti stiu ziua de maine si cele care vor urma. Ai dreptul la indeplinirea unei dorinte, orice vrei… Cere-mi un singur lucru si acela va fi al tau…

- Ai vrea sa-mi dai Palosul Strabunilor?

- Bine ai ales, al tau sa fie si nu uita: harul de pret al Palosului, nu in tais sta ci in Iubire… si Cerbul disparu intr-o clipa.

Daca la picioarele lui nu ar fi stralucit Palosul dorit ar fi putut spune ca totul nu a fost decat un vis frumos.

Viata barbatului isi urma cursul stiut, dar cu singura deosebire ca acum cel mai mult ii placea sa ciopleasca icoane. Il mai incerca si acum dorul ascuns in inima, setea aceea de ceva nedeslusit, doar ca de la o vreme, i se parea ca alinarea ai este pe aproape. Tot inima care-l durea de dor si soptea in taina ca ziua aceea nu-i departe.

De la o vreme ii placea baiatului sa-si poarte oile la Stanca Salamandrelor, unde obisnuiau sa vina sa se rasfete salamandrele stropite cu smaralde si topaz. Flacaului ii placea sa le asculte povestile adevarate din lumea lor cu zane si spiridusi. Si astfel afla ca, undeva, dincolo de Valea Cerbului Instelat, s-ar afla Imparatia lupului alb, imparatie a Pacii si a Iubirii, in care cel care e vrednic sa intre cunoaste desavarsirea. Si tot acolo povestise o salamandra aurie, ar fi venit din stele o fata frumoasa ca un cantec, pe care Lupul o invata Legea, legea care te face liber si nemuritor.

Cand auzise despre fata inima ii tresarise tulburata si, de atunci, dorinta de-a vedea macar o clipa fata, ai rapi linistea noptilor.

Stanca pe care se afla Amena domina piscurile din jur. Cata deosebire intre Tara Marii Regine si aceste locuri! Doar munti, munti nesupusi decat departarilor. Simteai, respirand aerul lor, cum devii o parte a maretiei lor, ca acolo iti sunt radacinile si ca poti sorbi liber din izvorul vietii.

Amena privea cu nesat umplandu-si sufletul cu ceva pe care nu-l putea defini, dar care era mai presus de frumusete si forta. In fata ei statea, privind-o cu blandete, un lup cu blana alba, stralucitoare:

- Bine-ai venit la noi, Amena! Vulturii, soli ai Marii Regine, mi-au povestit despre tine si dorul tau. Asculta cu atentie, Amena! Tara aceasta s-a nascut din ampreunarea Luminii cu Pamantul. Oamenii sunt pastratorii tainelor lumii, ursitorii semintiilor care alcatuiesc omenirea; ei se nasc Calauze si stiu sa poarte sufletele insetate catre Fantana cu Apa Vie; ei stiu sa umble pePoteca Fulgerului, asa cum mergi pe oricare poteca de munte. Din trupul acestei tari s-a nascut izvorul alb si luminos al Iubirii, cu care este alaptat intreg neamul omenesc… Si esteLeaganul Pamantului pentru ca este de-a pururi nascatoare de pace… de frumusete… de bucurie. Ca sa fii acceptata va trebui sa te joci cu tainele acestui Pamant si sa-l convingi pe Cerb sa-ti dea Cheile Curcubeului… Iar cand va veni timpul, eu insumi ati voi deschide drumul catre stele.

- Cheile Curcubeului ai spus? Cheile celor sapte Imparatii?

- Da, Amena. Stiai despre ele?

- De la Ain, de la cel care m-a cioplit din cantecul inimii lui…

- Ai sa-l gasesti pe cioplitorul de stele asa cum izvorul nu poate fi despartit de apa pe care-o daruie lumii, tot asa nu pot fi despartiti cei care se iubesc… Dar, pentru inceput ai sa stai laMoara Timpului, acolo unde se macina clipele ca niste boabe de grau.

Si fata ucenici la Batranul Morar, invatand cum sa foloseasca samanta timpului, ca aceasta sa dea rod bogat, sa adune orele intr-o singura respiratie si sa tese din ele vesmintele eternitatii; sa incremeneasca clipa si sa spuna zvacnirea timpului fara sa schimbe armonia lumii.

Legea acelui loc ii da dreptul celui sarguincios la indeplinirea unei dorinte si, cand sosi clipa sa plece de la moara, Lupul o invata pe Amena sa ceara Scutul Fermecat, care te apara de duhuri, de amagiri, de bezne necunoscute… Morarul se bucura de alegerea fetei, dar pentru aceasta trebuia sa-l ia singura. Scutul era pazit de cei doi colti de piatra care sprijina cerul din fata Morii si care nu se opresc niciodata. O singura secunda ii era ingaduit ca sa se strecoare si sa-si ia darul fagaduit. Mana Amenei decupa aerul fulgerand spre nemiscare. Cei doi colti de piatra se oprira si fata ridica fara teama Scutul Fermecat.

Un sunet cristalin se insuruba in aer si fata se trezi in fata Sfatului Batranilor. De la cei 12 batrani afla despre libertatea sufletului:

- Nu uita! E liber doar cel care face binele. Binele se afla sadit in fiece fiinta. Trebuie numai sa-l lasi sa dea roade si sa-l amparti cu ceilalti, asa cum izvorul imparte tuturor apa curata.

…Iar de la Baba Mare, desfacatoarea de farmece, invata Descantecul de Lumina, cu care se dezleaga orice vraja.

In lumea in care te afli, Amena, umbra insoteste lumina, noaptea se plimba in urma zilei, noroiul traieste ca sa hraneasca floarea. Lumea e o continua devenire, de aceea trebuie sa inveti sa eliberezi ce este curat din capcana care intineaza, sa redai zborul pasarii inlantuite. Descantecul schimba fata lucrurilor, folosind forta vicleana a Raului o intoarce catre Bine, prefacand intr-o clipa orice legatura intunecata in libertate.

Dar o intamplare schimba ordinea zilelor.

In noaptea nasterii Noului An o groaznica nenorocire se abatu asupra Imparatiei: paznicii hotarelor au adormit iar Intunecatul navali, sperand sa puna stapanire pe Tara. Lupul Alb se straduia din rasputeri sa-i tina piept:

Amena, am fost prinsi nepregatiti… si nu stiu care va fi soarta bataliei. Vreau sa-ti deschid Poarta, asa cum ti-am promis… Sa nu uiti niciodata ce-ai invatat la noi! Pamantul este oglinda Cerului. Legea e aceeasi oriunde te-ai afla… Sa ne grabim! Caci, dupa ce vei trece voi inchide Poarta pentru totdeauna, pentru ca hotii de soare sa nu poata urca in cer. Sufletele pamantenilor nu vor mai gasi niciodata drumul care duce la Inima Universului.

Amena tresari. Clipa pe care o visase ani de-a randul, clipa intoarcerii la Ain, sosise… Dar pretul i se parea prea mare… Nu putea parasi Tara care o crescuse cu rabdare si iubire acum cand Intunericul era gata sa o supuna si sa o inrobeasca:

- Opreste-te! Raman si lupt alaturi de tine, pana vom birui! De la voi am invatat sa schimb cumpana sortii!

- S-ar putea sa nu biruim si atunci vei ramane pentru totdeauna pe Pamant.

- Spune-mi ce trebuie sa fac pentru a invinge?

- Mai este o scapare. La Stanca Salamandrelor isi aduce oile un pastor care a primit in dar Palosul Strabunilor. Cel care are Palosul, greu va fi invins in lupta dreapta. Alearga si roaga-l pe pastor sa ne ajute.

Ca vantul ce mana furtuna din urma alerga fata sa aduca ajutor Tarii care o ocrotise si ii daruise tainele ei… In fata ei, Stanca Salamandrelor isi usca muschiul verde in caldura soarelui. Pe pajistea din jurul stancii, pasteau mioare albe, pazite de un caine. Un fir de melodie catifelata o atrase spre intrarea unei grote. Acolo, langa un foc, fata zari un flacau care canta din fluier. Privirea lui parea adancita, departe de parca ar fi vrut sa desluseasca o taina. Amena se opri ca fulgerata. Inima incepu sa-i bata nebuneste, de parca ar fi vrut sa iasa din piept si sa alerge in bratele celui care o privea incremenit.

- Ain! Ain cioplitorul de stele!! Striga sufletul ei.

Ani de-a randul privise stelele, cautand-o pe aceea care o cioplise Ain, din inima lui, chemand-o la viata. Noapte de noapte adormise, sperand ca, intr-o zi, Ain o va strange la pieptul lui ca odinioara, regasind-o. Si iata ca minunea intalnirii lor se intampla acum pe acest Pamant al florilor si al izvoarelor curate. Simtea cum totul se invarte in jurul ei, in timp ce o fericire ii umplea sufletul. Ca sa ajunga pana la Ain invatase sa fie libera si sa iubeasca Adevarul mai presus de orice.

Dar ce face Ain in grota aceasta? De ce o priveste de parca ar vede-o pentru prima data?

- Cine esti tu, fata frumoasa ca zorile si ce urgie te urmareste si-ti inspaimanta privirea?

Ochii Amenei se umplura de lacrimi. Era cu putinta ca Ain sa nu o recunoasca? Isi aminti de Lupul Alb care se lupta cu Intunericul, sus pe creste. Nu era timp de intrebari. In cateva cuvinte ii spuse pastorului despre pericolul care ameninta Imparatia Lupului Alb, rugandu-l sa-i vina in ajutor.

Fara sa stea pe ganduri, flacaul lua Palosul Strabunilor si alerga urmat de Amena catre locul infruntarii. Acolo lupta era apriga. Lupul Alb abia se mai zarea de naluci care se nasteau pretutindeni. Palosul voinicului se pravali ca un traznet peste cetele dusmane, risipindu-le in cele patru zari. Alaturi de el Amena ridica Scutul Fermecat, aparandu-l pe Ain de atacuri miselesti. Ea mai invatase de la Batranul Ram taina sacra a Pamantului, a transformarii raului in bine: Priveste Amena si ia aminte la bunatatea fara margini a Pamantului… Din tot ce e putred, face un lucru folositor… In adancul lui binecuvantat, raul este transformat in seva hranitoare, vreascul in fruct aromat, frunzele cazute in forta care sustine padurea. Priveste si invata! Si, ori de cate ori vrajmasul se napustea asupra ei, il preschimba in porumbel alb si-l trimitea in lume sa poarte pacea.

Asa cum luptau alaturi, Lupul, Amena si Ain pareau a fi o singura radacina a unui neam. Una cate una nalucile se topeau in vazduh, asa cum ceata se topeste in miezul fierbinte al zilei. Daca vazu ca ii scad puterile si nu-i poate dovedi in lupta dreapta, Intunecatul, crezand ca forta le vine de la Soare, se gandi sa-i acopere fata luminoasa. O bezna rea invalui Pamantul si cumpana bataliei se apleca spre intuneric. Trei nopti grele ca un pacat, trei nopti cumplite incercara sa zdruncine credinta Pamantului in forta Luminii. Trei nopti nesfarsite ca foamea, Lupul Alb, Amena si Ain luptara fara sa vada, incercand sa-i biruie vrajmasia.

Dar in valtoarea luptei, flacaul izbi cu Palosul Scutul pe care fata il tinea in mana ridicata. Din izbitura tasni flacara unui fulger si, la lumina ei, voinicul zari bratara de la mana Amenei. Bratara sora geamana a lui!

Si atunci se intampla minunea deplina a regasirii celor doi. Flacaul isi aminti! Cine este si de ce isi dorise sa se nasca pe Pamant! Isi aminti clipa in care o cioplise pe fata, de ziua in care o pierduse. Isi aminti ca este fiul Cerului si ca poarta in sine Lumina! Ain isi regasi natura sa divina si bezna incepu sa se retraga.

O singura secunda le-a fost de ajuns ca sa se regaseasca. Se priveau

- Amena de atata timp te caut!

- Si eu Ain, te astept de atata vreme!

- Ai trecut si ultima proba, Amena! Se auzi glasul Lupului Alb. Cel care mai presus de sine pune binele tuturor, acela este vrednic sa deschida Poarta care duce catre adevarata Imparatie!

- Asadar, lupta a fost doar o proba?!

- O proba si inca o invatatura. Printii Noptii sunt slujitorii Luminii. Ei apar atunci cand fiinta este pregatita sa vada. Caci intotdeauna acolo unde apare o umbra, exista in mod sigur si o mare lumina. Leacul se afla in inima Raului si fiecare batalie te face mai puternic!

Din curmatura muntilor aparu… Cerbul Instelat.

- Sunt sufletul neamului omenesc! Impreuna cu Lupul Alb calauzim omenirea catre desavarsire. O singura taina ti-a mai ramas ascunsa: taina trecerii prin Poarta dincolo de care se afla Eternitatea…

Cerbul batu cu copita in pamant… Din radacina muntelui pe care se aflau se ridica spre Cer o coloana de lumina.

- Axa Lumilor!!

- Da, cioplitorule de stele. Este puntea pe care trec sufletele trezite, spuse Lupul Alb. Iar acestea sunt cele sapte chei ale curcubeului, cu care veti putea deschide pecetile portii… Trebuie sa stii, Amena, ca Poarta are sapte peceti, care se deschid cu cele sapte chei pe care le tii in mana. Iar fiecare pecete reprezinta un gand al Universului, o virtute, fara de care nimeni nu poate atinge Imparatia Cereasca. Prima este Ordinea, care mentine frumusetea lumilor… A doua Vointa, fara de care nu exista realizare… A treia este Intelepciunea, fundamentul pe care se inalta Universul… A patra este virtutea Intelegerii, a cincea esteRabdarea, a sasea este Adevarul, unicul scop al devenirii, iar cea de-a saptea pecete esteMiluirea, coroana celor puternici… Cand vei deschide ultima pecete, Pazitorul Pragului va va cere cuvantul de trecere.

- Si care este acest cuvant?

- Fata mea, ca si lumina, acest cuvant este in tine!

- Il stiu. Cuvantul de trecere este Iubirea!

Si numai ce rosti fata cuvantul ca totul in jur isi schimba infatisarea.

Aceasta este forta iubirii! rosti Cerbul. Cine i-ar putea rezista? Este cea care vindeca, rodeste, inalta! Este telul si Calauza deopotriva!

- Mergeti cu bine! le mai striga Lupul, in timp ce tinerii deschideau pecetile portii.

Dar, povestea Amenei si a lui Ain nu se incheie aici. Cand au ajuns in cerul impodobit cu rauri de luceferi, cei de acolo s-au bucurat atat de tare, incat le-au sarbatorit intoarcerea o mie de zile si o mie de nopti. Lacrimile ingerilor s-au transformat in Roua de lumina care a cazut pe pamant transformandu-se in nestemate.